Cantare, tipic si stare launtrica la Pr. Dionisie Ignat – Manastirea Neamt 14.11.2015

Video | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Artele liturgice în slujirea bisericească – Vedrin, Belgia 29.11.2015

 

Video | Publicat pe de | Lasă un comentariu

Icoane zugravite, icoane glasuite – Otopeni 24.10.15

Video | Publicat pe de | Lasă un comentariu

INTERVIU CU ION MINOIU

INTERVIU CU ION MINOIU (apărut în ,,Apostolia’’, publicaţia Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, nr.84, martie 2015)

A.I.: Domnule Ion Minoiu, cum aţi trecut de la conducerea unei orchestre la muzica
psaltică?

I.M. : Foarte natural. În primul rând, n-am condus orchestre permanent, dirijatul a fost doar una dintre specializările pe care le-am studiat. În al doilea rând, a fost un simţământ pe care l-am avut de mult timp. Muzica clasică era pentru mine deosebită şi elevată, dar n-avea un fundament duhovnicesc mai adânc, şi nici o deschidere către Adevărul revelat aşa cum şi le dorea sufletul meu. Am apreciat întotdeauna frumuseţea ei, însă am simţit că am nevoie de altceva, că duhul omului tinde către ceva mai mult decât tot ceea ce-i poate oferi lumea asta. Muzica clasică mă reţinea aici, în lumea zbuciumului patimilor. Auzind după anii ’90 cântare psaltică, am făcut şi un fel de legătură cu copilăria mea. Mi-aduc aminte că la bunici, de Bobotează sau în preajma altor praznice, preotul şi dascălul, veneau sus pe deal cu icoana şi cu botezul. Declamarea, cântarea lor mi-au rămas adânc întipărite în suflet, precum mi-au rămas şi imaginile, sunetele şi mirosurile copilăriei. Cântarea bisericească însă, nu era doar o amintire din copilărie, ci era ceva ce te putea propulsa în altă direcţie şi mai sus decât orice muzică de orchestră. Nici măcar nu era vorba doar de muzică, ci de o împletire a ei cu cuvântul poetic, cu rugăciunea; ba, chiar şi mai mult, de un contact pe care rugăciunea te ajuta să-l faci cu Dumnezeu.

A.I.: Unde vă aflaţi, eraţi în România când aţi făcut trecerea ?

I.M. : Nu, în Anglia. Am plecat din Anglia la un moment dat, mulţumind lui Dumnezeu
pentru toate câte mi-a dăruit. Îmi dădusem seama de mult că îmi doresc altceva decât ceea ce-mi putea oferi lumea muzicală artistică.

A.I.: Dar aţi început acolo, în Anglia ?

I.M. : Da. Am început multe lucruri oarecum accidental în viaţa mea. Sigur că nu există
accidente la Dumnezeu, dar de multe ori am fost pus în situaţii care păreau accidentale. Fiind muzician pe vremea aceea şi ducându-mă şi la biserică, au fost situaţii în care, sâmbătă seara, la biserica românească nu erau cântăreţi. Preotul, aflând că sunt muzician, m-a pus la strană. Eu, neştiind cântarea tradiţională bisericească, am cântat ani de zile aşa cum am putut, până când, la un moment dat, am devenit psalt la două catedrale greceşti din Londra. A fost şi o rânduială dumnezeiască pentru că la una dintre catedrale a venit chiar atunci un Ieromonah din Salonic, tuns în Sf. Munte Athos, la chilia părintelui Gherasim Mikraghiannanitul, cel mai mare imnograf athonit quasi-contemporan. Pr. Nektarios slujea zilnic Dumnezeiasca Liturghie, şi i-am devenit cântăreţ. Pe lângă slujbele zilnice se adăugau cele de obşte şi privegherile pe care le făceam alături de psalţi experimentaţi. Astfel am început să învăţ ethosul şi ifosul psaltichiei pentru că notaţia am învăţat-o singur. Prin ifos vreau săspun stilul, nu mă refer la conotaţiile pe care acest cuvânt le-a dobândit mai târziu. După ce m-am întors în ţară– de fapt, m-am întors în mai multe locuri – am avut o relaţie foarte rodnică cu membrii grupului Nectarie Protopsaltul. Discutând, înregistrând, cântând împreună cu ei; iar mai apoi în Athos, făcând acelaşi lucru alături de psalți cu foarte multă experiență, m-am mai maturizat. Dar bineînțeles că acesta e un proces care nu s-a încheiat nici acum. Nu pot spune că, gata, am ajuns la vârf, pentru că atunci cred că am şi dat înapoi.

A.I.: Și unde v-ați îmbogățit această experiență în Sfântul Munte?

I.M.:În mai multe locuri. Firește, trebuie să ținem cont de un lucru foarte important: un
muzician antrenat de mic are o cu totul altă percepție și experiență decât un om care n-a avut parte de un antrenament muzical specializat. Mie nu a trebuit să-mi explice cineva cum se cântă psaltichia, am început eu singur să-mi dau seama ce fac psalții. De multe ori un psalt nici nu e neapărat și un bun dascăl. Harul dăscăliei, cel pedagogic, nu e totuna cu harul cântatului, dar dacă tu ai o ureche formată şi spirit de observaţie, poți să ,,furi”. Și tot așa, nu doar furând, ci și discutând cu psalţii, filmând, înregistrând, consultând diverse tipărituri psaltice am început să înţeleg mai adânc ,,fenomenul”. Specializarea în muzică veche şi cercetările etnomuzicologice pe care le-am făcut în trecut mi-au fost şi ele de mult folos. Am avut și avantajul că începusem să mă descurc puțin mai bine în limba greacă și atunci oamenii s-au deschis şi mai mult pentru că am putut comunica. Din aceste experienţe a rezultat și un material documentar bogat, foarte folositor nu numai mie, ci și altora. După cum ați văzut, am început deja să îl fac public prin cuvântări. M-am gândit să-l şi rânduiesc cu timpul, dar ia foarte mult timp să-l pui în rânduială aşa încât cei interesaţi să se poată folosi de el.

A.I.: Pentru că el se și îmbogățește, bănuiesc, cu timpul, … acest material.

I.M.:Da, se îmbogățește, dar mai greu se rânduiește. Însă, puțin câte puțin, ies la iveală lucruri noi.

A.I.: Și dumneavoastră sunteți și psalt și dascăl de muzică psaltică.

I.M.:Eu nu m-am considerat niciodată un psalt, așa cum se zice că aș fi. Mai degrabă dascăl… şi asta din cauză că predau în mai multe locuri, la mai multe mânăstiri din țară, din Athos, din alte țări. Psalt am ajuns, v-am spus, accidental. Nu m-am gândit niciodată să-mi perfecționez vocea şi să ajung solist, nu asta m-a preocupat pe mine, ci mai mult relația cântării cu celelalte expresii ale credinţei, cu rugăciunea, adică relația cu cuvântul duhovnicesc, despre a cărui încărcătură v-am vorbit și ieri seară; cuvânt care are menirea și puterea de a te conecta la adierea Duhului.

A.I.: Tocmai, vorbiți-ne puțin despre însemnătatea muzicii psaltice în viața bisericească...

I.M.:Vedeți, noi vorbim mai degrabă de cântare decât de muzică pentru că împletim glasul cu cuvântul. Cântarea este o jertfă duhovnicească cuvântătoare pe care omul o aduce lui
Dumnezeu. Este şi una dintre formele de expresie şi mărturisire a credinței, nu întâmplător
aleasă pentru slujbele de obște; pentru că are un impact foarte mare asupra omului. Am vorbit ieri puțin chiar şi despre impactul fizic pe care vibraţia şi ritmul îl au asupra omului. Impactul acesta se amplifică dacă asociem cele două dimensiuni cuvântului dumnezeiesc, duhovnicesc. Adică, atingem un cu totul alt nivel de expresie şi de înţelegere atunci când propovăduim cuvântul prin cântare. Vreau să spun: cântarea ne ajută să experimentăm prin trăire cuvântul dumnezeiesc, nu doar să-l înțelegem noţional. Nu mărefer la orice fel de cântare, ci la cea rânduită și cizelată de-a lungul veacurilor sub călăuzirea şi insuflarea Duhului Sfânt. Făurirea cântării bisericeşti este o lucrare dumnezeiască şi omenească. Da, o lucrare teandrică, cum se numește ea în teologie. Cântarea are și un rol terapeutic, așa după cum am vorbit. Pentru că ritmul și melosul, dacă sunt redate bine – și subliniez asta – dacă sunt redate bine, au rolul de a ne tămădui de starea neorânduielii lăuntrice. După cum ştim, neorânduiala este ,,icoana” patimilor omului. Dacă sunt redate așa cum trebuie; după putințele noastre, bineînțeles, nu la un nivel de scenă sau de înregistrări de disc; cântările ne pot pune-n rânduială. Duhul Sfânt e rânduială și atunci se poate întâmpla ca El să se pogoare la omul care s-a pus lăuntric în rânduială. Nu neapărat însă. Cântarea nu e o tehnică care-L obligă pe Dumnezeu să se pogoare, pentru că Duhul Lui suflă unde vrea, dar te poate acorda la frecvenţa unei vibrații de la care începi să-I simți adierea. Poate să-ți aducă în suflet o stare de pocăinţă, o stare de înţelegere a celuilalt, din cauza puterii de acţiune a cuvântului duhovnicesc înveşmântat în melosul ce răspândeşte mireasma smereniei. Vedeți, cântarea de grup e foarte importantă, pentru că, în principiu, ar trebui să ne acordăm unii cu alții atunci când cântăm, chiar din punct de vedere fizic, adică ritmic, intonaţional, la nivelul intensităţii, al volumului – cât de tare cântăm, și așa mai departe. Apoi, toate cele trupești vor duce spre unirea duhovnicească. Trup fiind noi oamenii, nu putem trece peste trup, nu-l putem nesocoti. Pornim aşadar de la cele trupești ca să ajungem la cele duhovnicești. O spune Sf. Ioan Damaschinul şi mulți alţi Sfinți ai Bisericii. Cântarea ajută foarte mult în slujbele de obște. Sigur că nu toți au aceeași atitudine față de ea și nu toți au nevoie de ea. Unii se pot conecta la lucrarea harului altfel. Însă aceia, până la urmă, sunt rari. Pe noi ne interesează slujbele de obște, pentru că aici vine poporul lui Dumnezeu, aici se adună în biserică și trebuie să slujească împreună, să aducă o jertfă cuvântătoare lui Dumnezeu. Deci, nu întâmplător s-a ales cântarea pentru a se exprima
lexical şi muzical credința. Nu degeaba s-a ales icoana pentru a se exprima şi propovădui
vizual credința. Se pot spune foarte multe. De pildă, credem că icoana este o formă de
expresie mai directă şi nemijlocită decât cântarea. Sunt totuşi anumite situaţii în care un
singur imn poate exprima ceea ce vizual se poate exprima doar prin patru imagini diferite. Mă gândesc la momentul în care Hristos, după ce a murit pentru noi, era prezent în patru locuri distincte: ,,în iad cu sufletul, în mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl”.

A.I.: Deci considerați că exprimarea este mai complexă prin cântarea psaltica decât prin
iconografie?

I.M.:Nu e vorba de complexitate aici, ci mai degrabă de complementaritate. Două expresii,
una vizuală  şi alta noţional-auditivă, izvorâte din aceeaşi credinţă. Ele se completează
reciproc şi trebuiesc trăite. Ca să-l mişti lăuntric pe om, nu o poți face numai prin concepte
cerebrale. Trebuie să-i atingi și simțirea, ca să-i provoci o trăire. Din moment ce tu nu doar
pronunți un cuvânt sau un text, ci îi dai și un ritm, îi subliniezi sensul și accentele tonice
printr-o linie melodică, deja intri pe un cu totul alt nivel de expresie. Nu-i vorba de
complexitate. Sigur că, până la urmă, un text cântat e mai complex decât unul rostit, dar cu
toate acestea te atinge mai direct şi, cum să spun, la un nivel mai adânc. Asta doar în cazul în care înveşmântezi textul cântat şi cu credinţă. Doar atunci cuvântul devine jertfă cuvântătoare, pe care o aduci lui Dumnezeu trăind-o și cu simțurile. Altfel, rămâne doar artă sau, mai rău, un automatism ce va duce la plafonare, la inerţie: ucigaşele vieţii duhovniceşti. La fel şi icoana; doar privită cu credinţă îşi va împlini adevărata ei menire.

A.I.: Și când spuneți că această cântare psaltică trebuie să fie „bine făcută”, la ce vă referiți?

I.M.:Păi, adică aşa cum a rânduit-o Biserica în Duhul Sfânt, nu cum a fost remodelată de
diferite mode sau tendinţe politico-estetice. Cel mai de folos pentru mântuire e să ne însuşim cu toată puterea noastră formele de expresie neaoşe ale Bisericii, pentru că de multe ori ne distanțăm de ele, nu mai simțim, nu mai înţelegem bisericește şi, până la urmă, ne înstrăinăm cu totul. Să nu uităm însă că doar Biserica ne antrenează să distingem frumuseţea nepieritoare de cea înşelătoare şi Chipul adevărat al Mântuitorului de cel al învăţătorilor mincinoşi.

A.I.: Deci vă referiți la o acrivie teologică? Pentru că la un moment dat ne-ați vorbit de
accentul care trebuie să fie bine pus, și așa mai departe, adică ați dat niște exemple concrete de acest „bine făcut”.

I.M.:Acrivia teologică există deja în cântare, acolo este acrivia teologică. Acrivia psaltului
constă în acurateţea cu care propovăduieşte cele scrise în cântări. Nu este acurateţea unui
artist care vrea să impresioneze prin calitățile lui pe ceilalți, ci nevoinţa de a se îmbiba, de a se umple de Tradiția Bisericii până ce dă pe afară din belşug, până ce Tradiţia, adică Duhul
Sfânt, va izvorî şi prin el. Și asta înseamnă foarte mult exerciţiu, adică asceză. Îți antrenezi
chiar și vocea, și urechea, și simţul ritmului, și dicția, pentru că ești pus acolo pentru a
propovădui cuvântul dumnezeiesc către toți cei adunaţi în biserică. Și dacă n-o faci bine,
cuvântul acesta, deşi cuvânt cu putere multă, nu se aude clar, nu pătrunde până la inima
credincioşilor. Poți produce chiar şi neorânduieli, pe care creștinul le va resimţi în biserică.

A.I.: Deci când vorbiți de „facere”, vă referiți la interpretare, de fapt.

I.M.:Nu e interpretare, este o trăire, o simţire înţelegătoare a cuvântului. Interpretarea e mai degrabă a artiştilor şi a actorilor. Vedeți, în Athos de pildă, sunt foarte mulți părinți, în special pe la chilii, care nu au ureche muzicală și, din punct de vedere tehnic sau artistic, cântarea lor e de slabă calitate; dar în niciun moment al slujbelor nu mă plictisesc alături de ei şi nici nu sunt deranjat de ceva. Simt că în inima lor se roagă, adică participă total la cuvânt. Ei trăiesc cuvântul pe care-l rostesc, nu-l interpretează. Ăsta e lucrul bine făcut: participi cu totul la ceea ce faci. Nu vorbesc despre o perfecțiune strict tehnică aici. Sunt destui cântăreţi perfecționiști din punct de vedere tehnic care cântă superb. Unii dintre ei însă, te pot obosi sau chiar secătui duhovnicește. Eu nu mă pot ruga cu uşurinţă la astfel de slujbe, pentru că simt că se amestecă acolo un altfel de duh, străin smereniei creştineşti. Pe de altă parte însă, nu înseamnă nicidecum că o cântare e trăită duhovniceşte doar atunci când e redată prost. Dimpotrivă, e foarte important să tindem spre o redare cât mai bună a cântărilor, mai ales când avem de-a face cu cântări bisericeşti. În caz contrar, impactul cântării poate fi şi el contrar celui aşteptat, mai ales în bisericile din lume. Măgândesc acum la un caz celebru din muzica clasică: Simfonia a 9-a de Beethoven. Această lucrare, considerată astăzi o capodoperă a culturii muzicale occidentale, a fost dirijată în primă audiţie chiar de către autor. ÎnsăBeethoven era deja surd la acea dată. N-auzea nimic din ceea ce se întâmpla în orchestră şi se pare că falsurile și decalajele ritmice treceau peste măsura suportabilității. Rezultatul: un fiasco total! Întâmplarea aceasta nu-i știrbeşte lucrării valoarea în sine, ci, mai degrabă, ne poate spune nouă ceva despre cât de importantă e calitatea în slujirea bisericească. Aici intervine acrivia, însă întotdeauna bine cumpănită de grija de-a nu ieşi din duhul Bisericii şi de-a da în alte ifose. Ifose folosit acum cu sensul pe care l-a dobândit astăzi în limba română. Conştiinţa că prin cântare aducem Domnului jertfă cuvântătoare; adică dar dintr-un dar făcut de Dumnezeu doar omului; trebuie zidită, cultivată prin mult efort până ce devine a doua natură, dacă pot să
spun aşa.

Interviu realizat de Andreea Ionescu

Publicat în Articole | Lasă un comentariu

Credinţă, icoană şi percepţie în Tradiţia Bisericii (partea a II-a) Hamburg 28 2 2015

Video | Publicat pe de | Etichetat , , , | Lasă un comentariu